A fost, la începuturile statului național român modern, data de 24 ianuarie 1859, atunci când Moldova și Muntenia s-au unit într-un singur stat, sub conducerea aceluiași Domnitor, Alexandru Ioan Cuza, ales de români. Astfel, printr-o remarcabilă maturitate politică, românii „au îndrăznit” să schimbe hotărârea Puterilor europene, care, golind de conținut însăși ideea Unirii, prevedea alegerea a doi Domnitori autohtoni, unul în Moldova, celălalt în Țara Românească. Era primul pas către Unirea tuturor provinciilor românești, aflate vremelnic sub stăpânire străină, într-un singur stat. Merita, într-adevăr, să fie celebrată această dată. Însă cursul istoriei este, de multe ori, imprevizibil.
Răsturnarea Domnitorului Unirii și alegerea unui Principe străin la conducerea Principatelor Unite în primăvara anului 1866 (văzută ca o soluție pentru dobândirea independenței de sub suzeranitatea otomană) au făcut ca la nivelul oficialităților și al opiniei publice, data de 10 mai 1866, când Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen avea să depună jurământul în calitate de Domnitor al României, să devină zi națională. Ea va fi sărbătorită cu destul fast și ceremonie în fiecare an de aici înainte. Cu atât mai mult va intra în conștiința fiecărui cetățean român, cu cât ea va deveni și ziua oficială a independenței României la 1877 și ziua încoronării Regelui Carol I și a soției sale, Regina Elisabeta, la 1881. A fost data care s-a impus și a rezistat în timp.
Noul regim instalat la 6 martie 1945, cu sprijinul consistent al tancurilor Armatei Roșii, a procedat în mod sistematic la acapararea întregii puteri, înlăturând, la 30 decembrie 1947, o formă de guvernământ tradițională, monarhia, și înlocuind-o cu o republică așa-zis populară. Odată cu aceasta trebuia înlăturată orice legătură cu trecutul monarhic, iar regimul „democrației populare” avea nevoie de legitimitate. Astfel, actul de la 23 august 1944, prin care România a întors armele împotriva Germaniei naziste, din 1941 aliatul nostru în „cruciada împotriva bolșevismului”, și a trecut de partea coaliției Națiunilor Unite, contribuind decisiv la izbânda finală a acestora, este confiscat de comuniști. Aceștia, răstălmăcind realitatea istorică, își vor asuma rolul definitoriu în respectiva acțiune, deși fuseseră cooptați, în blocul opoziționist față de regimul mareșalului Antonescu, doar în ideea de a câștiga încrederea vecinului de la Răsărit. Astfel că, adevărații autori ai loviturii de stat (sau de Palat), Regele Mihai și liderii „partidelor istorice” (Național-Țărănesc, Național-Liberal, Social-Democrat) vor dispare, treptat, din peisajul istoriei.
Data de 23 august va fi sărbătorită pe toată perioada regimului comunist, totalitar, drept zi națională. În ultimii ani, când dictatura devenea tot mai apăsătoare, semnificația datei de 23 august, își pierde conținutul său istoric, devenind practic o zi de fastuoase ceremonii organizate de „oamenii muncii” și menite a ridica osanale nesfârșite „conducătorului iubit” și Partidului Comunist Român, celebrând „drumul glorios” către „construirea societății socialiste multilateral dezvoltate”. În egală măsură, era și o zi în care românul, flămând și sărăcit, se bucura de mititeii și berea oferite fără restricții (desigur, în limita stocului disponibil și contra cost, nicidecum gratis).
Răsturnarea cumplitei dictaturi în decembrie 1989 va însemna și căutarea unor noi repere de identitate, românii (sau cel puțin unii dintre ei) căutând a uita cât mai repede „noaptea totalitară”. Era nevoie de o nouă zi națională. Și ea nu era ușor de căutat, în condițiile în care nu se dorea întoarcearea la experiența monarhiei constituționale, dar nici perpetuarea unei date ce stârnea pentru mulți resentimente. S-a impus în cele din urmă data de 1 decembrie 1918, atunci când Transilvania și Banatul s-au unit cu Vechiul Regat, încununând astfel celelalte acte ale Marii Unirii, unirea Basarabiei la 27 martie 1918 și unirea Bucovinei la 15 noiembrie același an.
Au existat și contestari, nemulțumiți de frigul ori vremea urâtă care, de regulă, „patronează” ceremonia națională. Au existat și mulți, prea mulți indiferenți, care parcă refuzau să-și întipărească în conștiință noua zi națională. Tinerii, la rândul lor, nu se oboseau să-și încarce memoria fragedă cu evenimente din istoria națională (așa se explică răspunsurile, de o ignoranță dezarmantă, la sondajele efectuate în fiecare an în preajma sau în timpul sărbătoririi zilei naționale).
