Calafat-Vidin. Acum, două oraşe despărţite de câţiva paşi, la propriu. Aici suntem noi, românii, şi acolo sunt ei, vecinii bulgari. Exact ca înainte şi, totuşi, într-un mod cu totul diferit. Culmea ironiei este că, pentru unii dintre calafeteni, bulgarii au fost întotdeauna „departe”. Abia acum, podul de legătură proaspăt inaugurat, le-a permis să-şi potolească imensa curiozitate de a vedea cu ochii lor ce este peste Dunăre. Şi viceversa este valabilă. Sunt destui de o parte şi de alta a apei care, deşi ajunşi la vârste înaintate, nu au fost niciodată în ţara vecină. Acum o pot face mergând pe propriile picioare şi, poate şi mai important, fără să plătească niciun ban. Iar asta cântăreşte greu, fiindcă niciuna dintre cele două urbe nu se poate lăuda că este un oraş avut. Destul de diferite, cele două au, totuşi, multe în comun. În afară de Dunăre, „împart” aceeaşi deznădejde şi tristeţe, aceeaşi monotonie şi lipsă de viaţă, senzaţie de abandon. Dar, cu siguranţă, podul le va schimba perspectiva, poate chiar printr-un soi de „forţare” economică determinată şi de pretenţiile vizitatorilor de week-end. E nevoie de multe schimbări…
Calafatul e neaşteptat de frumos. Mic, simplu, dar curat, fapt care îi dă un uşor aer cochet. Vegetaţie este din plin. Oraşul castanilor, al rozelor şi stejarilor nu se dezminte. Centrul pietonal, încadrat de arterele de circulaţie, este amenajat cu gust. Nu e nimic extraordinar pentru cei care visează la cine ştie ce oraş luxos, însă sentimentul nu e unul de dezamăgire. Din punctul acesta de vedere, merită o notă mare. În week-end nu e deloc zarvă. Nici oameni, nici magazine deschise, cam nicio posibilitate de a-ţi petrece timpul ca turist. Poate la piscinele celor două hoteluri din oraş, Amfiteatru şi Panoramic, care în perioada lucrărilor de construcţie a podului au mai „respirat” puţin. O parte dintre angajaţii firmelor antrenate în proiect încă mai este în zonă, iar asta le ţine pe linia de plutire. În plus, proaspăt renovat, „Panoramicul” are din primăvară o bază de tratament modernă care se bucură de interes din parte doljenilor. Îl preferă altor destinaţii datorită distanţei mici, faţă de alte staţiuni de tratament situate la sute de kilometri.
Bilă albă pentru Muzeul de Artă şi plaja Başcov
Că nu e nimic de făcut în afara orelor de terapie, asta chiar este o problemă. „Am văzut muzeul, am coborât în Port şi cam atât. Seara ieşim la plimbare prin centru şi asta este, din păcate, tot ce putem să facem”, se plâng turiştii. De menţionat că intrarea la Muzeul de Artă şi Etnografie, găzduit de Palatul Marincu, este liberă şi că merită vizitat. Pe de altă parte, calafetenii merg pe plaja de la Başcov, o zonă plăcută, cu uşor iz de mare, în care evadează cu precădere tinerii. Pentru pasionaţii de şah, municipalitatea a avut inedita idee de a instala unul de mari dimensiuni undeva în zona aleei pietonale din centrul oraşului. Apropo de oraş, în Calafat nu există reţea de gaze, iar apa caldă şi căldura sunt un lux pentru cetăţeni.
Nicio pescărie în oraşul nostru danubian
La categoria „minusuri” lista este una lungă. Ca turist eşti tentat să vii o dată, din simplă curiozitate, însă şansele să revii sunt mici. Pentru cei care Calafat-Vidin este o opţiune pentru o escapadă de o zi, trebuie ştiut că, cel puţin în week-end, după-amiaza, casele de schimb valutar sunt închise, la fel şi majoritatea magazinelor. În oraş există un singur non-stop, pe care oricum nu-l veţi găsi în miez de noapte. E „pierdut” pe o stradă lăturalnică şi bine „păzit” de maidanezi. Cu greu se găseşte şi un restaurant „de încredere” unde puteţi lua masa, aşa încât sendvişurile de acasă rămân cea mai sigură soluţie. Nemulţumitor este că, deşi aflat în buza Dunării, nu există absolut nicio pescărie cu produse proaspete. „Turiştii, în special, întreabă de pescării sau de locuri unde pot mânca produse pescăreşti, dar nu avem, din păcate”, spun angajaţii din cele două hoteluri din oraş. Aşadar, ca vizitator, lipsurile de genul acesta îţi pun în cui pofta de a reveni.
Dor de anii 90?
Nici la Vidin, la 15 minute de mers cu maşina – mulţumită Podului de peste Dunăre – lucrurile nu sunt grozave. Graniţa se trece rapid, cu buletinul, nu înainte de a achita taxa de 6 euro (calculaţi la cursul valutar din ziua respectivă) pentru autoturisme. În oraş se ajunge fără mari bătăi de cap, cu ajutorul indicatoarelor traduse cu litere latine, dar şi în engleză. Aspectul comunist este primul care te copleşeşte încă de la intrarea în Vidin. Pentru cine are în memorie perioada de început a anilor 90 din România, cam aşa arată oraşul în general. Cu toate acestea, bulgarii au ridicat trei mall-uri în Vidin, o idee deloc rea dat fiind apetitul turiştilor de a cumpăra diverse obiecte – ce-i drept şi din lipsa altor oportunităţi.
Bariera lingvistică e greu de depăşit
La fel ca în Calafat, sâmbătă după-amiaza centrul oraşului este complet pustiu. Magazinele sunt închise, restaurantele şi casele de schimb valutar – la fel. Doar unul-două fast-food-uri rămân la dispoziţia trecătorilor, dar nu pot fi mai mult decât o ultimă soluţie. În general, senzaţia este de murdărie, din cauza gunoaielor aruncate şi lăsate cam peste tot prin oraş, inclusiv în fântânile arteziene. Deloc de neglijat este lipsa mijloacelor de comunicare verbală şi non-verbală care să înlesnească legătura cu urba. Nicio limbă universală nu vă va ajuta dacă vă rătăciţi, asta dacă nu cumva aveţi ceva cunoştinţe din alfabetul chirilic. Obţinerea unor banale informaţii poate fi un obstacol mai greu decât vă puteaţi imagina. Aşa încât, în primul rând, e musai să aveţi în buzunar moneda naţională – leva – pentru a nu vă trezi într-un mare impas. În leii noştri, o leva cântăreşte undeva la 2,20 lei ori, în bani europeni, circa 50 de eurocenţi.
Faleza – obiectivul surpriză
Aleile pietonale din centrul Vidinului sunt impresionant de lungi şi toate duc în singura parte a oraşului care pare primitoare: faleza Dunării. Odată ajuns pe maulul Dunării îţi dai seama de ce nu e nici picior de om în zona centrală. Toţi sunt aici, la plimbare ori la terasă cu familia şi prietenii. Mirosurile de grătar te îmbie şi e o mare uşurare că ai câteva opţiuni pentru a lua masa. Atenţie, însă, nu toate localurile au meniuri traduse şi în engleză. De asemenea, nu vă bazaţi nici pe cunoştinţele lingvistice ale angajaţilor, fiindcă s-ar putea să mâncaţi un… ghiveci. În altă ordine de idei, patronii unora dintre terasele şi restaurante au „mirosit” un detaliu important: meniurile traduse integral în română. Din păcate, pentru turiştii care doresc să guste ceva tradiţional bulgăresc nu prea se găseşte mare lucru. Dar mici şi chiftele din carne de măgar, da. La fel şi produse din peşte proaspăt. Preţurile sunt bune în general: se poate mânca satisfăcător, cu nu prea mulţi bani. Peste una şi alta, o incursiune româno-bulgară poate fi o aventură de care un turist se poate bucura. Reflexia lunii şi a podului „New Europe” în Dunăre merită şi un alt unghi de vedere.
Foto: Jojo Berechet
Sursa:www.craiovaforum.ro
