La Calafat, viaţa pe malul Dunării nu e nici pitorească şi nici boemă. Cu o industrie ajunsă la fier vechi, oameni rămaşi pe drumuri, fără oportunităţi de angajare, fără căldură şi fără speranţe, viaţa e o grea încercare. Astăzi, oraşul e doar o tristă amintire a locului care, odată, a scris istorie în Războiul de Independenţă. Acum, singura luptă este aceea a supravieţuirii.
Într-un loc în care e greu sa fii optimist, există oameni care pot sa zâmbeasca și să spere. Cum locul nu le-a dat oportunități, și le-au creat singuri. Costi Chirițescu este unul din oamenii care au crezut în șansele Calafatului. Născut în Craiova, s-a retras în orașul de pe malul Dunării, după ce, în 1992, a fost disponibilizat de la Societatea de Construcții Căi Ferate.
Costi Chiriţescu, patron: La momentul ăla, a fost aproape un şoc. Nu eram învăţaţi cu termenii ăştia de şomeri, am luat decizia să vin aici, în Calafat. Cunoşteam oraşul, un oraş micuţ, aranjat, cu oameni buni. Am luat decizia, ca să mă întreţin, să-mi deschid un bar.
Embargoul impus Serbiei a însemnat un câștig pentru Calafat. Traficul mare de autoturisme și tiruri a adus mulți bani în oraș. Automat, au venit câștiguri și pentru micii comercianți. Câștigurile au fost investite, iar afacerea lui Costi - dezvoltată. Și, de la un simplu bar, a ajuns să deschidă un restaurant, o terasă, grădină de vară și alte două puncte de lucru.
Costi Chiriţescu, patron: Cred că iniţiativa privată trebuie să fie pe primul loc. Trebuie să ne gândim că suntem la un kilometru de bulgari şi la 40 de km de Serbia. Şi, având acest pod, relaţiile pot fi mult îmbunătăţite. Cred că, plecând de la mici întreprinderi, putem să creştem şi să ajungem, dacă nu la ce-a fost Calafatul odată, măcar să ne dorim asta.
Odată, Calafatul scria istorie. De aici s-a tras prima salvă de tun românească în Războiul de Independență din 1877. Ce n-au reușit să facă turcii acum mai bine de un secol, am reușit noi. O industrie pusă la pământ ca după un bombardament. Rând pe rând, mai toate marile întreprinderi au fost închise. Una câte una, tăiate în bucăți și duse la fier vechi.
Alexandru Pârvan, fost angajat al Întreprinderii de Biosinteze: În spatele nostru, este o imagine dezolantă. Este fosta Întreprindere de Biosinteze. În această unitate, am lucrat timp de 23 de ani. Am fost cel mai longeviv salariat al Întreprinderii de Biosinteze Calafat. Îmi pare rău că vorbesc la trecut despre această unitate, pentru că nu numai că a fost cea mai mare din Calafat, a oferit multe locuri de muncă. Peste 1.600 de muncitori existau în această unitate economică, ce era o componentă a platformei industriale de aici.
Prima uzină mare din industria Calafatului, deschisă în anii '60, a fost Fabrica de Conserve, ajunsă etalon. La începutul deceniului următor, peste drum, a apărut Întreprinderea Textila. Forța de muncă era preponderent feminină. În sud vestul orașului s-a creat o platformă industrială. Au fost construite, pe rând, Întreprinderea de Biosinteze, Fabrica de Zahăr, Uzina Termică și Fabrica de Amidon-Glucoză, care aveau împreună mii de angajați.
Declinul orașului a început imediat dupa Revoluție. Privatizarea fabricilor a însemnat, în mai toate cazurile, și sfârșitul lor. Unul care a lasat câteva mii de oameni pe drumuri.
Atanasie Guţă, fost director al Fabricii de Zahăr: Pur şi simplu, s-a făcut privatizarea pentru că era un fenomen care se credea că este util şi binevenit pentru economia românească, după câte am constatat. Nu numai la Fabrica de Zahăr Calafat şi nu numai în industria alimentară. Efectele? Dezastruoase.
Odată cu industria, s-au dus și speranțele. Fiecare a încercat să se descurce cum a putut. Unii s-au axat pe micul comerț. Cei mai mulți, însă, au plecat. Fie în orașe mai mari, fie peste granițe.
Fost lider de sindicat la Întreprinderea Textila: Am trei copii, dintre care doi plecaţi în Spania, de zece ani. Spuneţi-mi şi mie, copiii ăştia mai vin înapoi?
Uzina Termica a ajuns la fier vechi, iar Calafatul are acum și problema încalzirii. Cum energia electrică este mult prea costisitoare pentru cei mai mulți dintre locuitori, pensionari, șomeri sau cu salarii mici, blocurile au ajuns să fie brazdate de coșuri și înnegrite de fum. Iar subsolurile și spațiile verzi, transformate în depozite pentru lemne.
La malul Dunării și la un pas de Bulgaria și Serbia, orașul rozelor și castanilor putea fi un punct important pe harta turistică și comercială a țării. Avea toate șansele. Avea.
Sursa:digi24.ro
Într-un loc în care e greu sa fii optimist, există oameni care pot sa zâmbeasca și să spere. Cum locul nu le-a dat oportunități, și le-au creat singuri. Costi Chirițescu este unul din oamenii care au crezut în șansele Calafatului. Născut în Craiova, s-a retras în orașul de pe malul Dunării, după ce, în 1992, a fost disponibilizat de la Societatea de Construcții Căi Ferate.
Costi Chiriţescu, patron: La momentul ăla, a fost aproape un şoc. Nu eram învăţaţi cu termenii ăştia de şomeri, am luat decizia să vin aici, în Calafat. Cunoşteam oraşul, un oraş micuţ, aranjat, cu oameni buni. Am luat decizia, ca să mă întreţin, să-mi deschid un bar.
Embargoul impus Serbiei a însemnat un câștig pentru Calafat. Traficul mare de autoturisme și tiruri a adus mulți bani în oraș. Automat, au venit câștiguri și pentru micii comercianți. Câștigurile au fost investite, iar afacerea lui Costi - dezvoltată. Și, de la un simplu bar, a ajuns să deschidă un restaurant, o terasă, grădină de vară și alte două puncte de lucru.
Costi Chiriţescu, patron: Cred că iniţiativa privată trebuie să fie pe primul loc. Trebuie să ne gândim că suntem la un kilometru de bulgari şi la 40 de km de Serbia. Şi, având acest pod, relaţiile pot fi mult îmbunătăţite. Cred că, plecând de la mici întreprinderi, putem să creştem şi să ajungem, dacă nu la ce-a fost Calafatul odată, măcar să ne dorim asta.
Odată, Calafatul scria istorie. De aici s-a tras prima salvă de tun românească în Războiul de Independență din 1877. Ce n-au reușit să facă turcii acum mai bine de un secol, am reușit noi. O industrie pusă la pământ ca după un bombardament. Rând pe rând, mai toate marile întreprinderi au fost închise. Una câte una, tăiate în bucăți și duse la fier vechi.
 |
| Foto:calafatlive.blogspot.ro |
Prima uzină mare din industria Calafatului, deschisă în anii '60, a fost Fabrica de Conserve, ajunsă etalon. La începutul deceniului următor, peste drum, a apărut Întreprinderea Textila. Forța de muncă era preponderent feminină. În sud vestul orașului s-a creat o platformă industrială. Au fost construite, pe rând, Întreprinderea de Biosinteze, Fabrica de Zahăr, Uzina Termică și Fabrica de Amidon-Glucoză, care aveau împreună mii de angajați.
Declinul orașului a început imediat dupa Revoluție. Privatizarea fabricilor a însemnat, în mai toate cazurile, și sfârșitul lor. Unul care a lasat câteva mii de oameni pe drumuri.
 |
| Fosta fabrica de Zahar Calafat |
Atanasie Guţă, fost director al Fabricii de Zahăr: Pur şi simplu, s-a făcut privatizarea pentru că era un fenomen care se credea că este util şi binevenit pentru economia românească, după câte am constatat. Nu numai la Fabrica de Zahăr Calafat şi nu numai în industria alimentară. Efectele? Dezastruoase.
Odată cu industria, s-au dus și speranțele. Fiecare a încercat să se descurce cum a putut. Unii s-au axat pe micul comerț. Cei mai mulți, însă, au plecat. Fie în orașe mai mari, fie peste granițe.
Fost lider de sindicat la Întreprinderea Textila: Am trei copii, dintre care doi plecaţi în Spania, de zece ani. Spuneţi-mi şi mie, copiii ăştia mai vin înapoi?
„Aştept să dau bacul, după care vreau să merg la Conservator, în Bucureşti. Cred că nimeni nu are şanse în Calafat şi, oricum, majoritatea tind să meargă în oraşe mult mai mari.”, e de părere un tânăr din Calafat.
Uzina Termica a ajuns la fier vechi, iar Calafatul are acum și problema încalzirii. Cum energia electrică este mult prea costisitoare pentru cei mai mulți dintre locuitori, pensionari, șomeri sau cu salarii mici, blocurile au ajuns să fie brazdate de coșuri și înnegrite de fum. Iar subsolurile și spațiile verzi, transformate în depozite pentru lemne.
„Căldură vai de mama noastră, cu electricele, ba radiatoare, ba alţii butelii, alţii cu gaze, alţii cu lemne. Ca la nebuni, ţară de nebuni.”
„Ce problemă să se mai rezolve? Problema e rezolvată de mult. Au tăiat, au vândut la fier vechi şi a rămas numai locul unde a fost centrala.”
„Ne mint de ani de zile că fac o microcentrală, că nu ştiu ce, că nu ştiu cum. Nimic, nimic, nimic. Nimic. De la alegeri n-a mai călcat unul pe-aici.”, se plâng localnicii.
La malul Dunării și la un pas de Bulgaria și Serbia, orașul rozelor și castanilor putea fi un punct important pe harta turistică și comercială a țării. Avea toate șansele. Avea.
Sursa:digi24.ro
