Dezolant. Un oraş al ruinelor. Platforma industrială a ajuns groapa de gunoi a localităţii. Şi, din păcate, această „groapă“ se extinde cu fiecare an care trece. Munţi de moloz au rămas în urmă după fiecare întreprindere doborâtă fără milă la pământ, din care s-a vândut tot ce s-a putut. În tot oraşul, un singur supermarket, câteva case de pariuri sportive, câteva terase şi restaurante, o bază de tratament privată, un siloz de cereale. Cam atât. În rest, spaţii închise. Clădiri afectate de trecerea timpului. Tristeţea se citeşte pe chipul oamenilor. Sunt blocuri în care mai locuiesc doar trei familii… Dintr-un oraş care a scris istorie în Războiul de Independenţă, acum scrie istorie în lupta pentru supravieţuire…
 |
| Oraşul Calafat, înconjurat de ruine |
Calafat, un oraş pe malul Dunării, cu un potenţial aparte, şi-a pierdut strălucirea de altădată. Până nu demult, această zonă a judeţului era extrem de importantă, cu o industrie modernă, cu platformă industrială recunoscută în întreaga ţară, şi nu numai. Din păcate, toate acestea au rămas amintiri. Doar castanii şi stejarii au reuşit să scape. Şi statuile. Şi Dunărea…
Şomajul este în floare. Nici măcar jumătate dintre cei care ar trebui să muncească nu au un job, spun mâhniţi oamenii. Oficial, însă, în statistici, oraşul Calafat stă bine. Cei care au terminat perioada în care au avut dreptul să primească şomaj au renunţat să se mai înscrie în baza de date a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. Potrivit reprezentanţilor acestei instituţii, la sfârşitul lunii decembrie 2015 numărul şomerilor înregistraţi la nivelul municipiului Calafat a fost de 327 de persoane, dintre care 141 sunt femei.
Ponderea şomerilor înregistraţi în populaţia stabilă cu vârsta cuprinsă între 18 și 62 de ani, la 31 decembrie 2015, la nivelul municipiului Calafat, este de 2,92%.
„Oraşul e înconjurat de ruine“
Tristeţea se citeşte pe chipul oamenilor. Apăsaţi de nevoi, îşi duc traiul în locul de care sunt atât de legaţi, unde şi-au petrecut mare parte din viaţă, dar le duc dorul celor plecaţi departe de casă. Parcă le este teamă să şi vorbească.
„Este mare păcat pentru că avem un oraş atât de frumos… Dunărea îi dă o frumuseţe aparte! Mă doare faptul că tineretul pleacă. Nu are însă unde să mai muncească. Eu n-am avut parte de copii, dar tot mă doare sufletul văzând ce se întâmplă… E nevoie de locuri de muncă pentru ca tinerii noştri să nu fie obligaţi să se ducă servitori la alţii. Oraşul e înconjurat de ruine. Toată platforma industrială e o ruină… Am lucrat în tinereţe la Fabrica de conserve. Se muncea în trei schimburi, erau oameni din toată zona care făceau naveta la Calafat. Din păcate, au rămas doar amintirile şi molozul din tot ce a fost. Am asistat neputincioşi, nu am putut opri nimic. Nu a stat în puterea noastră. Au distrus tot. Ţara noastră, din păcate, a ajuns pe mâini care nu au avut interesul decât să pună lacătul, să distrugă. Doar Fabrica de textile mai merge şi astăzi, dar nici asta nu e a noastră, e a altora, a italienilor şi vai de bieţii oameni care lucrează acolo. Se bucură însă că au un loc de muncă din care să-şi întreţină familia“, a spus Constantin Urziceanu, unul dintre locuitorii acestui oraş.
 |
| Fabrica de amidon |
„Au fugit văzând cu ochii şi nu s-au mai uitat înapoi“
Din fosta Întreprindere de Amidon-Glucoză, în aceste zile se taie tot ce se mai poate. Doar câteva depozite au scăpat, despre care oamenii vorbesc că ar fi fost preluate de un fermier străin din zona Moţăţei.
Calafatul a cunoscut o dezvoltare economică deosebită după 1960, odată cu construirea Întreprinderii Textila, a Fabricii de Conserve care, în foarte scurt timp, avea să devină principalul furnizor de alimente al armatei şi unul dintre cei mai puternici furnizori din ţară. După alţi zece ani, s-au pus bazele platformei de sud-vest a oraşului. Au apărut astfel Fabrica de industrializare a laptelui, Întreprinderea de biosinteze, Întreprinderea de prelucrare a zahărului, Întreprinderea de amidon-glucoză, Centrala de termoficare, care asigura agentul termic necesar pentru toate unităţile de pe platforma industrială, dar şi pentru blocurile de locuinţe.
„Nu mai e aproape nimic din tot ce a fost. S-a demolat şi s-a vândut tot. Au plecat mulţi din Calafat de-a lungul ultimilor ani, în special tinerii. Au fugit văzând cu ochii şi nu s-au mai uitat înapoi. Nici nu aveau ce să regrete… Sunt mii care au plecat de acasă… Sunt blocuri în care mai locuiesc doar câteva familii. Oraşul e înconjurat de ruine, fosta platformă industrială arată mai rău decât o groapă de gunoi. Guvernanţii nu trebuia să permită să se demoleze tot ce era făcut cu trudă şi cu bani mulţi. Singurele locuri de muncă pe care le mai avem sunt în agricultură. Însă mulţi au renunţat şi la palma de pământ pe care o aveau şi nu l-au dat în asociaţii. Nu aveau cu ce să cultive. Mă întreb unde or avea de gând să ajungă în ritmul ăsta…“, a spus Nicolae Ghinea, calafetean.
„Este foarte greu când pui suflet în ceea ce faci, iar apoi vezi cum se năruie fără să apară altceva în loc“
Florian Toader a fost director pentru o perioadă la Întreprinderea de amidon şi glucoză. Nu are însă puterea să vadă cum se taie bucăţi din clădirea în care a lucrat. „Aveam industrie la Calafat: Fabrică de zahăr, Întreprinderea de biosinteze, Fabrica de amidon şi glucoză, Centrala termică, apoi platforma de nord cu Fabrica de conserve, Fabrica de gheaţă, Întreprinderea Textila, Serele. După decembrie 1989, însă, au fost vândute, au devenit societăţi comerciale, au urmat practic linia care a fost impusă de cei care au guvernat. Calafatul a avut în acea perioadă între 9.000 şi 11.000 de locuri de muncă. Veneau oameni şi de la 50 sau 100 de kilometri distanţă. Erau curse speciale care să îi aducă la serviciu. În prezent, doar la Fabrica de textile mai este un investitor. Atât. Pe perioada cât am fost director la Întreprinderea de amidon şi glucoză am lucrat cu copii de 18, 20 de ani pe care i-am învăţat meserie. La 32 de ani eram cel mai bătrân“, a spus Florian Toader. Şi calafeteanul Alexandru Pârvan este unul dintre cei care şi-au petrecut ani buni din viaţă pe fosta platformă industrială. 23 de ani a lucrat la Întreprinderea de biosinteze, care se întindea pe 11 hectare. Ca şi materie primă se folosea, în principal, porumbul, şroturi de floarea-soarelui şi alte produse din bazinul agricol al Dunării.
“Calafatul a fost un oraş în care comerţul a fost în floare, fapt ce a dus şi la construirea acestei platforme industriale, pentru valorificarea cerealelor din bazinul legumicol şi bazinul agricol al Câmpiei Române. Biosinteze era practic singura fabrică din România care producea insecticid biologic nepoluant şi stimulente de hrană pentru animale şi păsări. Era un colos! Când porneau compresoarele se punea în pericol sistemul energetic naţional! Doar la pornire consumau mai mult decât întreg judeţul! Toate produsele obţinute erau de natură biologică, se obţineau prin fermentaţie, cu ajutorul unor bacterii specifice. Se mai fabricau concentrate pentru animale şi păsări: subtilaza Z, lizina L, glutamat de sodiu, thuringin. Din păcate, acestea nu s-au reprodus la scară industrială, nu s-au realizat niciodată cantităţile estimate, motiv pentru care fabrica a fost declarată neproductivă. Costurilor mari de producţie li s-au adăugat dispariţia marilor consumatori de produse de biosinteză. Practic s-a ajuns în situaţia în care fabrica nu mai avea pentru cine să producă“, a povestit Pârvan.
Prin anul 2000 s-a ales praful de producţie, își amintește fostul director. S-a încercat atunci reprofilarea fabricii şi s-a realizat o instalaţie de producere a berii, apoi o instalaţie de alcool etilic rafinat.
“Berea era chiar de calitate, însă imediat ce a apărut concurenţa nu a avut nici o şansă. Apoi alcoolul produs, deşi era excepţional, de 96,4 grade, fabricat din porumb, nu a rezistat. Apoi au venit evenimentele din decembrie, s-a spus că se retehnologizează întrega industrie, dar de fapt se tăia tot și ajungea la fier vechi. Aş putea scrie un roman despre cum s-a construit biosinteza, cum s-au cărat utilajele care aveau gabarit depăşit, cu cât entuziasm s-a lucrat. Este foarte greu când pui suflet în ceea ce faci sau ai făcut, iar apoi vezi cum se năruie fără să apară altceva în loc“, a adăugat Pârvan.
„Din păcate, asta a fost politica în toată România“
Întreprinderea avea dotări impresionante: bazine de fermentaţie cu o capacitate de 300 de metri cubi fiecare care cântăreau câte 100 de tone, placate cu inox. Toată fabrica s-a vândut ca deşeuri de inox, de oţel-carbon, de aluminiu şi cupru, deşi nimic nu era uzat fizic sau moral, povestesc oamenii.
„A ajuns totul la fier vechi! Doar fabrica Textila a rezistat, a fost preluată de un italian. Are aproximativ 1.000 de angajaţi. Până anul trecut a mai lucrat şi Întreprinderea de amidon glucoză, dar din păcate investitorii francezi şi italieni au renunţat la ea. Se taie acum pentru fier vechi. Fabrica de zahăr din Calafat ajunsese una dintre cele mai mari din ţară. Se prelucrau peste 2.500 de tone de sfeclă pe zi. A avut un randament bun, se producea zahăr de bună calitate. Existau linii ferate care aduceau marfa până în fabrică. Avea până şi locomotive proprii. S-a tăiat şi s-a vândut până şi linia ferată… Apoi, Centrala termică a dispărut şi ea. Oraşul a rămas fără căldură! Fiecare se descurcă aşa cum poate, cu radiatoare, butelii, lemne. Au pus la pământ până şi coşul acestei Centrale care era ca un simbol al oraşului. Din păcate, asta a fost politica în toată România, nu numai la Calafat“, a mai spus Alexandru Pârvan.
Din fosta Fabrică de zahăr a rămas în picioare o singură clădire. Porţile sunt închise cu lacăt. Pentru o perioadă, acest imobil a funcţionat ca şi hotel, apoi ca şi cantină. A rămas bannerul uriaş care aminteşte de acele timpuri, pe care scrie „Casă de piatră!“.
Foarte multe divorţuri
„Avem 96 de dosare de ajutor social, 88 de dosare de alocaţii de susţinere, 40 de dosare de indemnizaţii pentru persoanele cu handicap, 30 de dosare pentru însoţitori ai persoanelor cu handicap. Până în prezent, 30 de calafeteni au depus dosar pentru a solicita tichete de grădiniţă pentru copiii lor. Sunt foarte mulţi calafeteni plecaţi peste hotare. Din păcate, nu știm numărul exact al acestora. De la unităţile de învăţământ am luat niște date statistice care arată că aproximativ 300 de copii au părinţii plecaţi în străinătate. Tot din cauza acestui fenomen de migraţie, avem un număr foarte mare de divorţuri înregistrate“, a spus Ştefănica Enciu, referent la compartimentul Protecţie socială din cadrul Primăriei Calafat.
sursa:gds.ro
