Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

„În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalm 18, 4)

Sfânta noastră Biserică prăznuieşte astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintâi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel  sunt sărbătoriţi pe 29 iunie, după o perioada de post, care variază ca durată în funcţie de data Sfintelor Paşti.

Sfântul Apostol Petru s-a născut la Betsaida, dar a locuit ulterior în cetatea Capernaum, om simplu şi fără carte, nepreocupat de sinagogă sau de viaţă religioasă a evreilor. Viaţa lui se reduce la meseria de pescar pentru asigurarea traiului. În acest context, când Petru trăgea corabia la ţărm, Andrei, fratele său, vine exaltat la fratele său şi exclamă: „Am găsit pe Mesia!” Da, Îl găsise, pentru că fusese de faţă la Botezul Domnului Iisus din Iordan şi ascultase îndemnul Învăţătorului său,  Ioan, de a-L urma pe Hristos. Petru nu pare prea încântat de descoperirea fratelui său, dar,  acceptă să meargă împreună cu fiii lui Zevedeu – Iacob şi Ioan, şi ei pescari şi foşti ucenici ai Botezătorului – să-L asculte pe Mesia. Aşa se face că, după o noapte de pescuit, Petru se întoarce la ţărm la fel cum plecase, fără peşte. Apare însă Iisus, care-l sfătuieşte să arunce mreaja în locul arătat de El. Petru ascultă îndemnul, neîncrezător şi lipsit de elan, ironic la gândul că un tâmplar din Nazaret nu-l poate învăţa „meserie” pe el, vechi pescar. Mare este surpriza însă când vede captură mare de peşte, aceasta datorită puterii lui Iisus. „Cine este Acesta şi ce vrea de la mine? Cu siguranţă că nu este un om obişnuit. Nu, nu poate să fie. Să fie mai mare decât Botezătorul, cum spune Andrei?” Speriat şi simţindu-şi păcătoşenia, Petru spune: „Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” Iisus nu pleacă, ci îl cheamă la apostolat: De azi vei fi pescar de oameni. Petru lasă toate şi merge după Iisus. Minunile la care este martor îl transfigurează. Este marcat profund de vindecarea paraliticilor, a orbilor, a demonizaţilor. Vede cum oasele sucite şi cangrenate se repun în forma lor firească, cum moartea este alungată din trupurile revenite la viaţă. Este fericit că Învăţătorul l-a ales pe el şi vrea să se ridice la demnitatea chemării. O vede înviată pe fiica lui Iair. Vede slava lui Dumnezeu la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor. Este martor al vindecării soacrei sale muribunde. Mărturiseşte în numele apostolilor dumnezeirea lui Hristos, dar se şi leapădă de El când este prins spre a fi răstignit. După Înălţarea Domnului, Petru ia cuvântul în adunarea ucenicilor care aleg că apostol pe Matia în locul lui Iuda. Prin puterea lui Iisus, vindecă un olog la templu şi este de ajuns că umbra lui să treacă peste bolnavi şi aceştia să fie vindecaţi. În ziua Cincizecimii, după predica Sfântului Apostol Petru, se botează trei mii de persoane. Sfântul Apostol Petru a propovăduit în Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mică până în Babilon şi în ultima parte a vieţii, la Roma. El a murit răstignit pe cruce, cu capul în jos, în anul 67, pe 29 iunie.

Sfântul Apostol Pavel, născut în Tars, primeşte la naştere numele Saul. Este un om fericit: este cetăţean roman, cu foarte multe privilegii şi favoruri. Nu-i lipseşte nimic în casa părintească. Învaţă la şcolile cele mai înalte şi are în faţă o carieră strălucită. Este fariseu, zelos în activitatea lui de stârpire a oricărui fenomen religios sau sectă care atacă mozaismul. Confundă creştinismul propovăduit de Iisus cu o banală erezie ca multe altele de dinaintea ei şi nu vede nici o problema în eradicarea ei. Este convins  că arestând şi omorând creştini îşi face datoria faţă de Dumnezeu. Dar Domnul are un plan ales cu el.  Pe drumul spre Damasc, o lumina îl orbeşte pe Saul. Cade cu faţa la pământ şi orbeşte. Aude cuvintele:” „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” Eu, să te prigonesc? Nici măcar nu ştiu cine eşti! „Eu sunt Iisus pe care tu îi prigoneşti!” Pe bună

dreptate, Pavel este considerat „al doilea întemeietor al creştinismului”, datorită călătoriilor lui misionare. Neobosit, aleargă din cetate în cetate, din ţară în ţară, trâmbiţând slava Învierii lui Hristos. Pune bazele comunităţilor creştine, le rânduieşte preoţi şi episcopi, le vizitează, le trimite sfaturi şi recomandări practice în funcţie de problemele apărute. După doi ani de închisoare la Cezareea, uzitând de cetăţenia română, este dus la Roma să fie judecat. Nu cunoaştem cu exactitate finalul vieţii sale. Ştim că a fost prizonier de două ori la Roma, că ţelul  sau era să propovăduiască în Spania şi că a murit decapitat la Roma, în anul 67, cu credinţa că „Hristos a înviat şi s-a făcut începătură a celor adormiţi”. Pe cei doi Apostoli Biserica lui Hristos, îi numeşte „mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători”. Ei stau pe scaunele pe care  le-a pregătit Hristos mai înainte de întemeierea lumii  căci au cucerit lumea, mai mult decât ar putea s-o facă vreodată un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabilă, pentru că de atunci şi până acum dragostea lui Hristos nu a dat greş niciodată. Amin.

Preot LIVIU SĂNDOI