Ştefan era un bărbat cu credinţă. Plin de har, făcător de minuni şi semne mari în popor, înţelept, iar faţa lui – „ca o faţă de înger”. Era unul din cei şapte diaconi aleşi de Sf. Apostoli spre a sluji la mese. Învinuit de hulă împotriva templului şi a Legii, a fost judecat de sinedriu şi osândit a fi ucis cu pietre. Ceea ce s-a şi întâmplat. Citim în Faptele Apostolilor că Ştefan, căutând spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Astupându-şi urechile, necredincioşii s-au aruncat asupra lui, l-au scos din cetate şi îl ucideau cu pietre în timp ce el se ruga pentru ei zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
De ce – întreabă N. Steinhardt – textul Noului Testament foloseşte verbul a sta, adică a se afla în picioare, şi nu a şedea? În icoane, Hristos e mereu înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui, pe tronul Său ceresc.
Tot el ne dă răspunsul la această întrebare: Nu încape îndoială că pentru a primi jertfa primului Său mucenic, Domnul s-a ridicat în picioare. De ce? Din respect şi pentru a-i aduce cinstire. Domnul îl admiră şi-l respectă pe Ştefan pentru curajul de care dă dovadă, pentru că îl mărturiseşte, nu se leapădă de El şi nu se ruşinează cu Mântuitorul său, pentru că şi-a înfruntat potrivnicii şi s-a străduit să le demonstreze adevărul dreptei credinţe.
Concluzia este una şi neîndoielnică: Hristos iubeşte curajul. Iar Ştefan chiar asta este, pildă de curaj creştinesc. Să nu uităm lecţia Arhidiaconului-mărturisitor: pentru cei curajoşi, pentru cei care nu se ruşinează cu El, Hristos se ridică în picioare cu dragoste şi respect. Pe cei fricoşi, ori căldicei, ori făţarnici îi leapădă. Credinţa lăuntrică, ne învaţă Sf. Apostol Pavel, oricât ar fi ea de sinceră, de caldă nu ajunge. Dacă nu-L mărturisim pe Hristos public, cu glas puternic, oricare ar fi riscurile implicate, în zadar ni se pare că-L iubim şi ne amăgim că suntem creştini. Ori, poate că-L iubim,dar în parte, temporar, şubred şi necinstit.
Sf. Ştefan ne arată cum se cade să ne purtăm şi în ce fel să ne dovedim, la nevoie, credinţa.
